In amintirea unui mare poet

A trecut deja un an de când Adrian Păunescu s-a dus în lumea celor drepți. Pe măsură ce s-a scurs vremea, tristețea s-a mai estompat. În urma sa a rămas însă, cel puțin în ceea ce îi privește pe cei care l-au iubit și apreciat, un dor uriaș și totodată un sentiment de frustrare.

Un dor de cel care a fost și un sentiment de frustrare față de neputința noastră de a-i onora pe deplin amintirea, îndeplinindu-i visul. Fiindcă Adrian Păunescu era un visător și încă unul ambițios, care își dorea o Românie întru iubire (pentru a-l parafraza pe un alt mare român care nu mai e printre noi, Constantin Noica) și nicidecum una în care egoismul și cinismul au ajuns să fie ridicate la rang de politică de stat.
Și, cum în comparație cu geniul pe care îl avea maestrul la a potrivi meșteșugit cuvintele, frazele mele par cel puțin stângace, închei cu un fragment din ”Rugă pentru neam”:
Doamne, Dumnezeul nostru,
Dă-ne nouă iarăşi rostul,
Dă-ne linişte şi milă,
Duh în trupul de argilă.

Dumnezeu să-l odihnească!